Atunci cand o supapa nu exista

Muzica:

Fumul se ridica usor, usor din tigara lasata aprinsa pe marginea scrumierei pline cu chistoace innegrite. Lampa portocalie din spatele scaunului, fiind singura lumina din camera, proiecta umbra unduitoare a fumului pe perete. O gramada de cani de cafea zaceau abandonate pe biroul plin de hartii cu urme pietrificate de cafea la colturi. Tapetul de pe pereti, innegrit de la cantitatile gargantuesti de fum absorbit isi unduia parca modeul serpuit de-a lungul peretilor camerei continuand pe tavanul maroniu. Umbrele obiectelor de pe birou se prelingeau in jos terorizand modelul covorului vechi. Norii incepura sa cada pe pamant.
Un fulger lumina o parte a camerei pentru o secunda suficient insa pentru ca ochii lui sa vada in coltul camerei mormanul de Bucăţi. Nu le putea lua de-acolo…de fapt nici nu incerca…erau grele, la naiba! Ar fi avut nevoie de inca o persoana buna ca sa le poata lua, macar de una. Insa nu acum…acum prindea radacini in scaunul vechi al bunicului sau si se uita in gol spre biblioteca impunatoare din lemn de trandafir ce acoperea unul dintre cei patru pereti ai camerei.
Soneria de la usa se auzi brusc rupand tacerea calda a incaperii. Nu schita niciun gest sa raspunda. Doar nimeni nu s-ar fi oferit sa-l ajute la carat Bucatile alea. Sunetul soneriei persista cu o obraznicie exasperanta. Lua tigara, pe jumatate fumata de aerul din incapere, trase cu sete si se ridica de pe scaun hotarat sa-I vorbeasca astfel incat sa-I curga sange din ureche celui care insista cu incapatanarea unui tanc de 5 ani. Ajunse in hol imbracat doar in halat si in papucii de casa mov. Descuie usa si o deschise.
Era Ofelia. “De ce?”
- Salut. Arati ingrozitor! incepu Ofelia cu o figura inexpresiva pe fata.
- Ce vrei?
- Ti-am mai adus o Bucata! spuse Ofelia scotand Bucata dintr-o geanta incredibil de urata, ce putea fi usor asemanata cu carcasa unui animal marin a carui culoare nu putea fi definita.
“Nuuuu. Cine a pus-o sa-mi mai aduca o Bucata?? Draci, acum chiar ca vor fi prea greu de mutat. Trebuia sa le fi mutat pe masura ce mi le aduceau ingratii sau sa nu le fi adus in casa; curand nu va mai fi loc plus ca arata rau si ma pun si pe mine intr-o lumina proasta. Cine tine Bucati in camera?” Lua Bucata din mainile Ofeliei si ii tranti cu piciorul usa in nas apoi intra inapoi in camera aruncand Bucata in coltul Bucatilor. Se aseza inapoi in fotoliul bunicului sau si mangaie incet capul leului de lemn de pe maner. Lua tigara, care aproape se stinsese, trase ultimul fum apoi o strivi in scrumiera inghesuind-o langa celelalte.
Din coltul bucatilor se auzi un zgomot. Pe covor se prelingea ceva vascos si negru. Acoperea incet incet modelul covorului. Inca un fulger lumina camera si in coltul bucatilor se putea vedea dinou. Isi inclesta mainile pe manerele fotoliului.
“NU!”
Intunericul ii cruta din nou ochii lasandu-l din nou in lumina palida, calda, portocalie a lampii cu picior. Se relaxa foarte putin, pentru ca apoi sa se incordeze din nou observand cum modelul covorului pierdea incet teren. Se apropia.
Isi mai aprinse nervos o tigara. Mainile ii tremurau, cafeaua lipsea de mult iar la bucatarie nu mai putea sa ajunga. Trase nervos cateva fumuri. Fulger.
Era coplesit. Nu se zbatu. Simtea cum se sufoca incet sub caldura Bucatilor ce-l apasau in scaunul bunicului sau. Lampa palpai usor, apoi se stinse. Ajunsesera pana aproape de gat, simtea asta! Incet, incet ii acoperira fata sugand putinul de viata ce-I mai ramasese…

Mantuire

*

Emil iesi in aerul rece de iarna si usa de la sala de antrenament se inchise cu o bufnitura infundata. Vantul inghetat ii taie respiratia. Era deja ora sase. Trebuia sa plece acasa; Alexandra il astepta probabil cu mancarea pusa, ca de obicei. Ajuns in statia de tramvai zari la orizont tramvaiul 23. Astepta pana ajunse apoi se urca si incepu sa caute un loc unde se se aseze. Singurul loc liber era langa usa, langa un batran ce isi tinea barbia in piept, incercand probabil sa opreasca putinul de caldura ce-i ramasese. Se aseza langa acesta si privi prin geamul murdar afara. Batranul scoase un harait neplacut apoi incepu sa tuseasca violent. Era imbracat cu un palton bleumarin, ros, probabil acelasi cu care plecase si acum 10 ani, la piata, intr-o dimineata foarte rece de noiembrie. Avea o sacosa de rafie, pe care o tinea strans intre picioare, in care se gaseau mai multe plase si pungute de diverse marimi si forme. Acesta se opri din tusit si, scotand din buzunarul interior al paltonului o batista, incepu sa-si frece nasul cu ea. Baga apoi batista inapoi in buzunar si isi roti privirea suspicios prin tramvai ca si cum ar fi vrut sa verifice daca este urmarit. Emil il privi atent. Batranul se intoarse spre acesta si il privi fix in ochi. O cicatrice ii brazda obrazul drept, intinzandu-se de la coltul gurii pana putin sub pomete. Fata era extrem de ridata iar ochii de un albastru spalacit il priveau inexpresivi. Un fior rece il sageta pe Emil care inghiti in sec si schita un zambet spre acesta.

Isi intoarse privirea spre geamul murdar si zari parcul in care o intalnise pe Alex pentru prima data, cu vreo doi ani in urma, intr-o primavara. Era singur si invata pentru sesiunea de la facultate cand a vazut-o pe banca alaturata. Era ca un inger. Isi luase cursurile si se mutase pe banca ei. Aceasta se uitase la el si ii zambise. El facu la fel si asa facura cunostinta. Nici nu ar fi crezut atunci ca dupa doi ani inca vor mai fi impreuna. Aflase atunci ca si ea era la aceeasi facultate cu el cu un an mai mica decat el si ca venea dintr-un satuc din nord, din munti. Batranul intrerupse sirul amintirii cu o noua serie de tuse convulsiva, urmata de alta sesiune de desfundari. Dupa care, fara sa se intoarca spre Emil incepu:

-          Baiete, stii cum este sa iti fie frica pentru viata ta?

-          Nu. Nu cred, raspunse Emil nu foarte sigur pe el, nestiind cui i se adresase batranul.

-          Hm. Era iarna exact ca acum. Ningea cu fulgi mari si noi trebuia sa tinem linia. Doar eu si inca doi camarazi am scapat atunci. Acum doar eu am mai ramas sa ma scald in porcaraia asta, ’tu-i ma-sa de viata. Ha!

Batranul continua sa bombaneasca si sa blesteme in barba. Cine stie cate indurase saracul la viata lui, de ramasese traumatizat. Intre timp parcul disparuse undeva in spatele tramvaiului. Emil se decise sa intretina conversatia cu acesta:

-          Cand a fost asta?

Batranul nu raspunse ci ramase cu privirea pierduta undeva in gol. Emil renunta. La statia urmatoare cobora…nu avea rost sa insiste. Se ridica de pe scaun si astepta sa se deschida usile tramvaiului. Cand acestea se deschisera batranul murmura  „20 decembrie 1944”. Emil iesi din tramvai si aerul rece ii taie rasuflarea din nou. Usile se inchisera si tramvaiul se puse in miscare cu un huruit. Urmari cu privirea locul unde se afla batranul veteran pana cand tramvaiul se indeparta, apoi se intoarse si merse prin piata goala catre blocul lui. In fata blocului cativa copii construisera un om de zapada imens aproape cat Emil de inalt cu o palarie veche pe cap si baston. Intra in scara blocului si urca scarile in viteza pana la etajul trei. Era ora sase si un sfert deja. Intarziase 45 de minute. Iar! Era a treia oara luna asta deja. Isi scutura picioarele si si le sterse pe presul de la intrare…apoi deschise usa incet.

In casa era bezna. Bajbai pana la perete si aprinse lumina. La intrare, papucii pe care de diminata ii lasase claie peste gramada cautandu-si bocancii, disparusera…probabil ca Alexandra facuse curat. Era cu siguranta cel mai bun lucru din viata lui in ultimii doi ani. Intotdeauna avea grija la lucrurile astea; era foarte ordonata si curata. Intr-un fel ii compensa lipsa de organizare in orice. Pur si simplu il completa ba mai mult: avea si grija de el. Nicio lumina nu era aprinsa…. Pesemne ca Alex se dusese pana jos sa mai cumpere cate ceva. Intra in dormitor si observa ca si acolo facuse curat. Deschise usile de la sifonier sa-si caute o pereche de pantaloni de stat in casa. Parea prea gol si realiza atunci ca hainele Alexandrei disparusera. Inchise usa de la sifonier si iesi grabit din dormitor. Aprinse lumina in sufragerie si vazu pe masa o foaie de hartie cu un mesaj.

„ Cand tu citesti asta eu probabil ca sunt departe deja…imi pare rau. Pur si simplu nu mai aveam nimic in comun. Imi pare rau, sper sa intelegi. Adio.

Alex”

Statea cu foaia de hartie in fata, cu privirea in gol; terminase de citit a cincea oara biletul. Pur si simplu nu se putea. Era o persoana mult, mult prea importanta pentru el. Acum totul era pierdut, nu se putea termina asa! Si doar simtise ca era mai trista si mai rece in ultima perioada insa nu facuse nimic! Daca ar mai fi avut macar doua minute sa-i vorbeasca, sa-si ceara iertare, sa o ajute sa inteleaga ce insemna pentru el. Ridica ochii de pe foaie si se uita in jur. Ochii i se oprira pe fotografia din rama din biblioteca cu ei doi la mare. Trebuia sa fi avut mai multa grija la sentimentele ei, sa nu mai intarzie si sa ii aduca flori mai des. Fusese un prost. Cel mai mare!

**

Trenul pleca din gara la ora doisprezece noaptea cu Emil in el. Trebuia sa plece undeva. Daca ar mai fi stat in casa aia ar fi innebunit. Avea nevoie sa schimbe mediul pur si simplu. Destinatia: munti. Vechea statiune montana unde mergea cand era copil cu parintii. Era acelasi tren cu care mergea si in copilarie. Statea pe aceleasi banchete din plastic maro pe care astepta frematand, cand era mic, sa ajunga in statiune, doar ca mult mai roase si uzate. Calatoria nu avea sa dureze mult; se faceau maxim doua ore cu trenul pana acolo. Nu isi luase bagaj aproape deloc; doar periuta de dinti, pijamale si niste schimburi. Ninsoarea se oprise intre timp iar cerul se golise de nori. Luna batea fix prin geamul de la tren luminand pe jumatate compartimentul gol si intunecat. Isi aminti involuntar de revelionul trecut. Mersesera la un restaurant de pe bulevardul Carol. Era foarte frumos, intim, pe o lumina difuza. Comandasera o sticla de sampanie de care le placea lor si ciocnira in cinstea noului an. Dansasera pe melodii vechi, blues-uri lente, pana la dimineata. Dupa ce restaurantul se inchisese, era aproape sase dimineata dar lor nu era somn si decisesera sa urce undeva sus sa vada rasaritul. Urcasera pana pe acoperisul unui bloc si se lipisera cu spatele de un horn. El ii luase mana in a lui apoi se sarutasera pasional pana cand soarele rasarise rosiatic la orizont. Un mod frumos de a incepe un an nou…De pe bloc se puteau zari cete intregi de petrecareti pe strazi intorcandu-se la caselor lor. Coborasera de pe acoperisul blocului si luasera tramvaiul 23 pana acasa la ei. Urcasera apoi sus si se trantisera in patul pufos tinandu-se de mana. Statusera imbratisati in pat si se uitasera indelung unul la celalalt. Ochii ei verzi, figura fina, catifelata si parul moale, blond, lung, revarsat pe perna sa ii revenira in minte mai vii ca niciodata. Rezema capul de peretele compartimentului incercand sa nu se mai gandeasca la ea si adormi.

Se trezi brusc si se uita la ceasul de la mana. Era doua fara cateva minute dimineata. Mai avea putin pana la destinatie. Avea sa mearga la hotelul la care statuse cand era in vacanta cu parintii acolo si sa revada locurile prin care trecuse cu parintii si poate, sa se lipeasca de un grup de oameni, sa isi faca prieteni noi, sa nu se mai gandeasca la Alex. Cerul era inca senin si luna arunca o lumina albicioasa asupra vaii peste care trecea trenul. Tinea minte ca atunci cand era mic ii era foarte frica sa priveasca pe geam cand treceau haul ce se casca sub ei. Acum nu ii era. Deschise usa compartimentului si arunca o privire pe culoarul vagonului. Un curent teribil ii ravasi parul. Pe semne ca usa din capatul culoarului era inca deschisa. Merse pana in capat si o inchise aruncand pe rand cate o privire in fiecare compartiment. Vagonul era in intregime gol. Curentul se mai domolise insa inca era frig. Cine s-ar fi gandit sa ia un tren atat de tarziu spre o statiune veche. Inchise inapoi usa si se aseza la loc langa geam. Parca totul mergea prost. Nu gasise o slujba decenta inca, desi aveau nevoie pentru ca Alex era inca studenta; urma sa mai caute la primavara…Acum si Alex plecase. Chiar ar fi trebuit sa-i faca o declaratie de dragoste mai devreme. Acum habar nu avea cum sa dea de ea. Nu scrisese nicaieri unde merge. Ii trebuia un ragaz, un timp in care sa nu se mai gandeasca la toate problemele. O vacanta in locurile prin care trecuse cand era copil era destul de potrivit, un loc care avea foarte putina legatura cu Alex, care sa nu-i aminteasca de ea. Privi pe geamul trenului din nou si vazu statia apropiindu-se. Urma sa coboare din trenul tacut. Se intreba cum putea conductorul sa mearga asa in noapte cu trenul gol fara sa intre in depresie. Se ridica, iesi din compartiment si merse pana in capatul culoarului. Usa era iar deschisa iar afara se putea vedea un palc de copaci batrani, care, atunci cand era el mic aratau exact la fel. Trenul incetini si intra in statie. Peronul era luminat de trei stalpi ce raspandeau o lumina palida. Nu prea era ingrijita statiunea dupa cate se vedea, probabil se demodase, lumea nu mai venise si incet incet daduse faliment. Pe vremuri asta era principalul obiectiv turistic al zonei si gara gemea de atata lume. Insa acum peronul era pustiu. Printre dalele de piatra crescusera pe-alocuri buruieni iar usile de la cladirea garii erau deschise, cu pete mari de rugina.

Iesi pe peron apoi trenul pleca mai departe in calatoria sa nocturna fara ca altcineva sa mai coboare. Intra in cladirea garii odinioara plina cu oameni cu schiuri si bagaje si observa ca era goala. Gresia de pe stalpii de sustinere era crapata iar jumatate din tencuiala de pe pereti era cazuta. Se intreba din nou de ce mai oprea trenul acolo. La ghiseele de unde luau bilete odinioara nu era nimeni iar cele cateva geamuri ramase intregi stateau sa cada. Ii parea rau oarecum ca statiunea unde mergea in copilarie era acum in paragina insa se hotara sa viziteze locurile in care se plimba cu parintii. Merse in piata mare a statiunii care insa acum i se paru mult mai mica decat era pe vremuri. Statuia din centru, pe vremuri stralucitoare era acum verde-albastrui. Se apropie de soclul statuii si atinse inscriptia de sub basorelieful reprezentand o companie de soldati. Pe vremuri tatal sau il ridica pe umeri in asa fel incat el sa poata atinge placa din bronz. Cuvintele inscriptiei ii rasunau in minte cu vocea tatalui sau:

„ Pe aici nu se trece! „

Tinea minte ca ii povestise in copliarie ca statuia era construita ca simbol al recunostiintei poporului fata de eroii care luptasera pentru trecatoarea din zona; o mana de soldati au tinut trecatoarea cat au putut. Rezistasera atunci ei singuri impotriva unui intreg batalion de soldati adversi pana primisera ajutoare insa multi nu scapasera. Trecatoarea nu era departe de oras. Era doar la vreo doi-trei kilometri inspre est. Nu fusese niciodata acolo. Desi tatal sau iubea istoria, de fiecare data cand ajungeau in statiune mergeau direct la schi, prin imprejurimi fiind niste partii excelente, insa niciodata nu fusesera la locul eroicei batalii.

Vantul incepu sa bata mai tare si ninsoarea se inteti. Vechiul hotel se profila de partea cealalta a pietei. Pe vremuri i se parea mult, mult mai mare. I se parea ca atinge cerul. Vroia sa o aduca pe Alex sa stea o saptamana acolo iarna trecuta, sa isi faca vacanta, insa nu au avut bani si nici nu stia ca era parasita statiunea. Intra in hotelul ce odinioara reprezenta locul de joaca in fiecare seara a vacantei. Arata sinistru cu cele cateva geamuri ramase intacte dar cel putin il proteja de vant si de ninsoarea de afara. In holul hotelului era semiintuneric, iar canapelele comode in care astepta sa mearga la schi cu parintii erau acum rupte si inegrite de vreme. Usile de la incaperile laturalnice erau daramate. Isi lasa mica bocceluta pe o canapea si urca prin casa scarilor din marmura, odata stralucitoare si lustruite atent care insa acum aratau ciobite si pline de praf. Ajunse pe palierul pe care avea intotdeauna camera cand mergea acolo. Era a doua usa din dreapta, camera 207. Apasa clanta incet si cu un pocnet usa se crapa usor lasand sa iasa din camera un curent de aer. Inauntru mirosea a igrasie si a praf. Aerul umed il facu sa se simta incomod si sa respire mai greu. Patul cel mare al parintilor era acum rupt iar cuvertura cu care il acopereau nu era acum mai mult decat o carpa ordinara cu cateva modele florale. Isi aminti de joaca cu tatal sau pe patul cel mare. Se harjoneau si radeau in hohote amandoi iar lumea era perfecta. Nu avea nicio problema, nu cunostea niciun fel de greutati. Si-ar fi dorit sa fie si in prezent asa. Iesi din camera si inchise usor usa dupa el. Cobora scarile si ajunse din nou in holul hotelului. Dupa ce ninsoarea se mai potoli putin, iesi din hotelul plin de amintiri si intra in parcul din spatele acestuia. Era un parculet mic, format dintr-un palc de copaci si o zona libera cu iarba. Merse de-a lungul aleii pana langa copacii intre care se ascundea de ceilalti copii din statiune cand se jucau cu zapada. Vazu o cararuie ingusta ce pornea din dosul copacilor si ducea prin padure in susul muntelui. Incepu sa urce dea-lungul ei printre trunchiurile de brazi. Poteca nu mai fusese folosita de mult timp dupa cate se vedea; radacinile copacilor iesisera prin pamantul inghetat. Ajunse la un punct in care putea vedea in vale statiunea. Vechea statiune de schi unde mergea odinioara…arata sinistru. Era de un gri fantomatic iar cea mai inalta cladire, hotelul, arata pe dinafara ca un gigant inghetat, atat de tern si de lipsit de viata, cum de altfel era si pe dinauntru. Undeva in stanga vaii vazu o luminita galbuie. Probabil ultimul tren de noapte care se intorcea spre oras. Ninsoarea se inteti din nou si statiunea impreuna cu farul trenului disparura din vedere. Se intoarse spre carare si isi continua ascensiunea. Muntele se inalta ametitor in fata sa, urias, enorm, sacru. Brazii devenira din ce in ce mai grosi si mai nodurosi pe masura ce urca. Brusc piciorul ii aluneca si cazu in genunchi insa reusi sa se prinda de un trunchi si sa se tina bine. Observa atunci ca poteca disparuse, probabil o pierduse sub straturile de zapada. Se trase in sus si se rezema de bradul cel batran. Realiza ca era slabit, ii era foame, foarte foame si incepuse sa-i fie si frig. Cand se intorsese acasa de la antrenamentul saptamanal nu mai mancase. Mesajul de la Alex il ravasise complet si uitase de foame si de sete. Isi puse fata in palme si planse incet sprijinit de brad. Era iubirea lui, cum putuse sa o lase sa plece, sa isi bata joc de ce ii oferise ea. Fusese un prost! In minte ii veni imaginea ei pe plaja, vara la mare. Mersesera impreuna la mare vara trecuta. Fusese o vara foarte frumoasa. Pornisera cu trenul de dimineata si la pranz ajunsera la mare. Se cazasera, facusera un tur al statiunii, mancasera o supa de peste la restaurantul pescaresc „Mareea” si urmarisera navele in larg apoi mersesera in camera lor de hotel si dormisera vreo doua ore. Dupa somn pornisera spre plaja pentru o baie in mare. Se jucasera in apa calduta apoi citisera impreuna o revista nou aparuta avand pe coperta un bol mare de mancare apetisanta. Statusera pana li se facuse frig apoi se plimbasera pe faleza pana seara tarziu. Fata si privirea ei ii revenira iar in minte si el se smulse din amintirea vacantei cu ea la mare.

Cu un imbold puternic, se opinti in trunchi si se ambitiona sa urce mai departe. Printre trunchiurile copacilor zari o cladire rotunda din beton pe jumatate intrata in munte, cu o fanta intr-o parte.

***

Trebuia sa fie vreun bunker din razboi insa nu cel pe care il prezentau cei din statiune. Hartile de la birourile de informatii din copilarie spuneau, din cate isi amintea, ca trecatoarea era in alta directie. Isi sterse fata in fularul de lana si porni spre avanpostul parasit. Dadu ocol cladirii si observa o crapatura suficient de lata intre munte si beton ce parea destinata sa fie o intrare secreta. Se strecura prin ea si intra in interiorul cladirii. Parea parasit. In mijlocul camerei era o masa mare din lemn rotunjita la colturi potrivita parca perfect pe dimensiunile camerei avand pe ea cateva vrafuri de hartii si o carafa de bautura, goala, de mari dimensiuni. Podeaua din beton, crapata si denivelata era acoperita cu un covor decolorat pe care se mai putea inca distinge fondul rosu si desenul din centru ce reprezenta un vultur auriu cu o sabie. O lustra simpla, alba,  cu un bec spart atarna din tavanul indoit de anii in care greutatea covarsitoare a muntelui apasase pe el. In lateral era o usa ce ducea spre o alta incapere. Intra pe ea si realiza ca se afla intr-o camera mai micuta lata de doar un metru insa mult mai lunga. In peretele opus era o fanta orizontala de cateva zeci de centimetri grosime, si o mitraliera fixata in marginea acesteia; probabil locul de unde era supravegheata zona. Prin fanta se putea zari in jos valea cu brazi batrani de unde venise. Iesi din camera cu vedere spre vale si intra in alta cameruta cu cinci paturi suprapuse; probabil zece oameni traisera si luptasera acolo. In stanga intre doua paturi era un birou din lemn, simplu, nu prea decorat avand mai degraba scop pur practic si nu estetic, iar in coltul opus era un maldar de uniforme vechi de sub care se putea vedea iesind un colt de lada. Ingenunche si scoase la lumina de sub vraful de haine ladita. Era o lada din lemn, nu foarte mare care totusi, spre deosebire de tot resutul lucrurilor gasite pana atunci in bunker parea fina , lucrata cu atentie; un obiect de colectie. Desi timpul in care statuse in bunker parasita o degradase considerabil hainele si pozitia oarecum la dos o protejasera. Apuca cu mainile de capacul laditei, trase in sus si, spre surprinderea sa, acesta se ridica cu un scartait usor. Inauntrul lazii erau doua pistoale Carpati unul lucios si altul ruginit, care arata foarte uzat, si o caseta si mai mica, neagra, din metal, cu o forma rotunjita ce aducea cu o inima. Cantari in maini caseta apoi o deschise cu grija. Spre surprinderea sa, aceasta incepu sa cante si o lebada mica, delicata, din argint inca lucios, iesi invartindu-se usor. Melodia era una clasica, cunoscuta de el, insa nu putu sa-si aminteasca numele ei. Auzise melodia acum multi ani la gramofonul bunicului sau, din biblioteca casei bunicilor. Ii placea in adolescenta sa stea sa citeasca si sa asculte muzica la discurile vechi ale bunicului sau. Interiorul cutiutei muzicale era captusit cu catifea rosie iar pe interiorul capacului erau brodate cu fir auriu cuvintele:

„Te iubesc!”

Inauntrul cutiutei mai era si o fotografie ingalbenita de timp, care infatisa niste barbati in uniforma, probabil compania ce statuse in bunker. Se uita atent la fotografie si unul dintre personaje ii atrase atentia. Statea in picioare in dreapta grupului, era imbracat cu o uniforma kaki si in picioare avea niste botine grele, negre, de armata insa ceea ce era special la el era taietura de pe obrazul drept ce se intindea de la capatul mustatei negre pana la pomete. In minte ii reaparu imaginea batranului veteran din autobuz cu ochii spalaciti. Parca trecusera luni de atunci. Se intamplasera atatea lucruri, nici nu-i venea sa creada cate lucruri se schimbasera de dimineata pana atunci, in doar cateva ore. Puse fotografia inapoi in cutiuta, revazu mesajul brodat si apoi o inchise luand cu ea si melodia domoala ce tulbura linistea de mormant a vechiului bunker. Isi aminti iar ca ii era foarte foame. Stomacul il ardea si se simtea foarte slabit. Realiza ca isi uitase bagajul la hotel, pe una dintre vechile canapele comode din holul acestuia. Ocoli stanca in care era sapat bunkerul si continua sa urce sprijinindu-se de brazii seculari din jurul sau si trangandu-se in sus de radacinile iesite pe afara. Nu avea niciun rost sa se intoarca, nu ar fi facut nimic. Ajungea in statiune, unde era pustiu si oricum nu ar mai fi avut cum sa se intoarca inapoi in oras in aceeasi noapte. Ajunse intr-o poiana, o zona in care pamantul era relativ drept iar ramurile copacilor de deasupra lasau ochiuri prin care in mod normal s-ar fi putut vedea cerul. Era convins ca era foarte aproape de varful muntelui. Prin minte ii trecu, ca o strafulgerare, imaginea Alexandrei. Era imaginea din parc, figura angelica pe care o vazuse prima data. Se simtea foarte slabit si viscolul urla in jurul lui facand intreaga padure sa se cutremure de parca s’ar fi prabusit peste el. Vuietul deveni ametitor. Cazu in genunchi cu privirea in pamant si inchise ochii. Atat de slab! Imaginea ei ii aparu din nou in minte, mai vie ca niciodata. O vazu zambindu-i ca in ziua in care o intalnise. Deschise ochii si se ridica. In fata sa aparu un glob de lumina galbuie, stearsa, ca felinarele din oras. Se apropie de el. Aparu apoi inca unul si inca unul si curand poiana era plina de globuri galbene ce pareau sa duca spre capatul opus al poienii. Se ridica in picioare si observa o bisericuta paraginita in partea cealalta a poienii dincolo de care nu se mai putea vedea nicio luminita. Merse incet pana la ea, urca scarile, deschise portile impingand cu tot corpul si intra in ea. Inauntru era mai liniste decat afara insa senzatia de slabiciune nu disparu. Merse incet pana in mijlocul salii. Pe pereti erau siruri de portrete de sfinti cu privirile indurerate atintite parca spre el. Simti cum picioarele nu ii mai pot fi de niciun folos. Se prabusi inca o data in genunchi lovindu-se de podeaua de piatra. Frigul ii patrunsese in corp si il simtea sagetandu-i maduva. Se tara incet pana la treptele altarului, le urca cu o ultima sfortare si cazu la pamant. Inchise ochii.

Simti pe fata o lumina calda. Imaginea Alexandrei ii reveni in minte mai reala ca niciodata. Simti cum, incet incet, incepe sa se desprinda de la pamant si sa pluteasca. Deschise ochii si vazu doar lumina galbena, stralucitoare, calda. Ii inchise si se relaxa lasandu-se purtat. Alexandra ii zambi dragastos si il saruta tandru. Viscolul se auzea din ce in ce mai slab si foamea disparuse. Simtea doar atingerea buzelor ei si lumina calda scaldandu-i fata. Era liniste…

Mira

E mai bine de citit cu muzica:) 

Carl statea pe marginea baltii…si privea in lungul ei. Frunze negre se desprinsera de deasupra si cazura usor in apa. Pe suprafata baltii aparu o silueta slaba. Era Mira. Si de cand nu o mai vazuse… de ieri. Si ieri fusese aici. Nimeni nu o mai vedea…doar el, singurul. Dar nuuuu, o, nu era nebun…nu conta ce spuneau ceilalti. Agita apa si imaginea Mirei pali. O adiere usoara tremura firele de grau din jurul lui. Norii negri de furtuna acopereau cerul de deasupra lui si doar soarele la apus stralucea sangeriu.

Alerga spre casa cu capul in pamant. Se strecura prin gaura din zidul vechii Fabrici. Nimeni nu stia cum a aparuse fabrica acolo…se credea ca primii oameni din regiune au construit-o. Acum era in paragina, dar lui ii placea acolo. In colt, langa zid crestea un stejar batran la adapostul caruia ii placea sa stea. Acolo a vazut-o prima data pe Mira. Dintr-un oarecare motiv stejarul facea doar frunze negre … nimeni nu stia de ce, dar se credea ca e din cauza Fabricii…Fabrica avea ceva ciudat in ea. Batranii din sat le interzisesera copiilor sa mearga acolo. Carl nu tinea insa cont…Mira era mai importanta. Prea importanta sa o lase sa plece… de fiecare data cand mergea acolo o vedea. Fata ei alba ca luna si silueta plapanda…privirea calma, iubitoare.

Inainte ca el sa ajunga acasa furtuna incepu…Ud leoarca batu la usa casei sale. Mama sa deschise usa si dintr-o privire stiu exact unde fusese.

-          Ai fost la Fabrica, nu-i asa Carl? intreba mama sa cu o privire pierduta.

-          Da, am fost la Fabrica, mama.

-          Locul acela e blestemat Carl – tu chiar nu pricepi???

Pe obrazul lui Carl aparu o lacrima…de furie sau poate de neputinta. Nu era drept, acum ca-si gasise si el o prietena, lumea sa i-o ia din cauza unei interdictii stupide. Urca la el in camera si isi infunda capul in perna. Adormi fara sa-si dea seama. Mama sa il trezi punandu-i mana pe umar si zguduindu-l incet…era timpul sa manance. Cobora incet privind ploaia de afara prin geamul din hol. In bucatarie fratii sai mai mici se uitau la el cu teama. „Il tratau ca pe un strain doar pentru ca mergea la vechea Fabrica…si ce daca? Doar pentru ca niste batrani prosti si superstitiosi spun ca acolo e pierzanie, asta nu inseamna ca trebuie sa-i credem!” Nu-i mai ramasese nimic acasa…familia il privea ca pe un proscris acum. „Mira ma intelege!”

–         Cum puteti fi atat de orbi!?

Se ridica de la masa fara sa zica nimic si se intoarse la el in camera. Trebuia sa mearga la Mira in

noaptea aceea…avea nevoie de privirea ei calma si linistitoare. Adormi iar cu gandul la ea… Urma sa se

duca la ea . Pe la miezul noptii se trezi. Afara inca ploua cu galeata insa dorinta era prea

mare. Iesi pe geam si porni alergand in picioarele goale prin iarba rece spre vechea Fabrica. Mai aproape…si mai aproape, era aproape acolo…inca putin!

Intra prin spartura din zid si se aseza sub stejar. Langa zidul fabricii zari o silueta alba.

-          Mira!

Porni spre ea alergand. Silueta disparu dupa coltul cladirii. Carl o urmari, dadu coltul si el apoi o vazu intrand printr-un geam spart in Fabrica. Nu fusese niciodata inauntru dar Mira era acolo si asta era tot ce conta. In interior crescusera buruienile. Ajunse in interiorul Fabricii. O sala mare. Printr-un geam o raza de luna lumina un colt al incaperii. O pianina veche aparu. Pianistul insa era cu spatele, o silueta scheletica se profila pe lumina palida a lunii. Mira aparu inaintea sa iar pianistul isi incepu cantecul. Mira intinse mainile spre el ca si cum ar fi vrut sa danseze. Carl inainta un pas spre ea si o cuprinse in brate. Mira il privi cu drag. Se invarteau ametitor sub lumina lunii…in ritmul muzicii. In sala mare isi facura aparitia mai multe siluete scheletice sub mantii. Incet incet acestea ii incercuira. Mai aproape tot mai aproape. Mai era doar un pas intre siluete si el si Mira. Siluetele isi dadura glugile jos iar Carl privi speriat inspre Mira. Privirea ei era neschimbata, aceeasi privire calma si linisita dintotdeauna. Siluetele se apropiara si mai mult iar cei doi incepura sa paleasca pe masura ce muzica se auzea tot mai incet si mai incet…

Ioan…

Asta e inspirata din ceva real.

In fata usii de la bloc ma asteapta Ioan. Prieten vechi. Probabil ca l-a lasat vara-mea cu masina. Ma uit la el si il salut din cap, si el pe mine. Intram amandoi in scara blocului. Liniste…numai fosaitul lui Ioan se aude…e putin racit. Apas butonul sa chem liftul. Ochii lui Ioan se misca dupa luminita galbena care trece de la un numar la altul. O vecina trece si ma saluta, nebagandu-l in seama pe prietenul meu.

Intru in lift cu Ioan imediat dupa mine. Inchid usa si decid sa apas eu butonul pentru ca Ioan de fata e mai scund si nu ajunge. Cat timp liftul urca, Ioan se aseaza cu fundul pe jos si stranuta obosit. Apoi cu ochii lui caprui se uita la mine ciudat, ca si cum ar vrea sa-mi vorbeasca dar ceva il opreste.

Iesim amandoi din lift si mergem pe culoar unul langa celalalt. Ajungem in fata usii mele si Ioan rasufla puternic apoi ranjeste cu toti dintii la mine. Deschid usa iar el o tuleste repede inauntru fara sa ma astepte cum ar fi de bun simt. „Mare figura Ioan asta…”

Il gasesc cu picioarele pe canapea uitandu-se la mine ca si cum asta ar fi ceva comun la el in casa. Calca linistit pe telecomanda rupandu-i vreo doua butoane apoi ma urmeaza in bucatarie.

„Totusi e prea liniste… sa punem niste muzica”

Dau drumul la radio…Elvis…Ioan casca obosit. Schimb frecventa pe un post de muzica clasica.

Ioan se tranteste pe jos….”Lui Ioan nu-i prea place muzica din cate vad. Totusi a trecut ceva vreme de cand nu ne-am mai vazut, ma intreb ce am putea face. Probabil ca ar fi o idee buna sa iesim in parc la niste aer curat.” Ii dau sa guste niste pate frantuzesc de cea mai buna calitate. Baga in gura bucata de paine cu pate, dar se ineaca si-l scuipa pe jos cu nonsalanta. „Mare figura Ioan asta…”

Mergem la usa de la intrare, imi pun geaca si ma incalt. Ioan este deja gata pentru ca de fapt nici nu s’a dezbracat cand a intrat in casa…Iesim si o luam la fuga amandoi spre parc. „Hm era mai rapid inainte…acum de cand sta cu vara-mea in casa s’a mai ingrasat. Ce-i drept gateste bine fata…”

Slabim ritmul un pic pentru ca eu incep sa obosesc. Cand ne oprim el ranjeste iar cu toti dintii la mine.

Mergem in continuare la pas incet prin parc… niciunul nu zice nimic. Doar vantul. Ma intalnesc cu o veche prietena. Ma saluta, nu insa si pe Ioan, pentru ca nu-l cunoaste…

„Salut…ce ai mai facut in ultima vreme? Waaw…asta e cainele tau?”

Il mangai incet pe cap cu afectiune pe prietenul meu iar acesta latra la mine…”Mare figura Ioan asta…”

Iepurele care era prea alb pentru tara minunilor

Bine. Aceeasi cerinta ca la textul trecut..spuneti ce-ati inteles din text…mesajul.

Pe strada a 3-a din orasul fericit este scoala iepurilor, o cladire alba in stil mediteraneean, cu numeroase fereste mari si boltite. Pe ferestrele acelea putem observa iepuri de diferite culori stand in banci. Cel roscat citeste dintr-o carte groasa cu coperti din piele ceva Dostoievski…Cel maro e mai afurisit… roade piciorul de la banca. Cativa de culoare incerta stau cuminti in bancile lor iar cel alb din ultima banca se uita speriat imprejurul lui cu o labuta la bot.

Se suna de iesire, iar toti iepurii o iau la goana spre usa. Cardul de urechi clapauge iese incet incet din scoala si o pornesc pe strada fiecare la casele lor. Iepurele maro se mai invarte pe langa scoala, pierde vremea ca de obicei, cu niste morcovi poate ceva pastarnac. Iepurele alb, o ia desigur spre casa lui, prin padure…dat fiind faptul ca asa ajunge mai repede. Trece in fuga cu picioarele lui pufoase pe langa semnul de atentionare – „Nu intrati – Vulpi rosii” starnind un nor de praf. Nu vede nici-o vulpe, nici macar pe cea din spatele sau care l’a urmarit. In sfarsit ajunge la marginea padurii cu vulpea in spatele sau. In prag mama sa mustaceste suparata ca fiul ei a luat-o iar prin padure. Vulpea se retrage considerand ca il va prinde data viitoare. Pentru  ca el o ia tot timpul prin padure.

Ajuns in casa, iepurele alb urca scarile de lemn si ajunge la el in camera. Incepe sa-si faca constiincios temele urmand ca apoi sa coboare sa manance ciorba de ridichi facuta de catre mama sa.

Termina tema la aritmetica, la literatura medievala, la educatie antreprenoriala, la psihologie, stiinte economice, fizica cuantica si matematica astronomica apoi coboara sa-si manance ciorba. Mananca, spune politicos mamei sale „Sarut-mana pentru masa mama!” apoi urca scarile topaind si se aseaza la calculator. Isi deschide jocul de trivia si se logheaza la server. Intra intr-un joc cu alti doi jucatori si incepe sa se joace. Prima intrebare:

„In ce an s’a nascut Iepuril Cioran? ”

„In 1905 toamna..toata lumea stie asta” tasteaza fericit iepurele alb.

Intrebarea a 2-a:

„Definiti secunda”

„Durata a 9 192 631 770 de perioade ale radiaţiei ce corespunde tranziţiei dintre cele două niveluri hiperfine ale stării fundamentale ale atomului de cesiu 133 în repaus la temperatura de 0 K…stiu asta de mult timp”

Intrebarea a 3-a:

„La cati ani lumina de Terra poate vedea telescopul Hubble ”

„La 15 miliarde…chiar asa..bune intrebari baieti”

O fereastra de dialog apare

„De unde stii toate lucrurile astea frumoase de care eu nici nu am auzit?”

„De la scoala”

„Serios? Pai invata-ma si pe mine ce stii tu.”

„Bine…”

Si iepurasul ii turuie tot ce stie…

„Vai multumesc…totusi nu cred ca am inteles mecanica cuantica foarte bine…poti sa vii la marginea padurii sa ne intalnim sa imi explici daca te rog frumos? Haide…fa asta pentru un prieten…pentru mine…”

„Hmmm…de ce nu?”

Iepurasul alb isi pune o geaca groasa de-a lui si iese in fuga cu urechile descoperite afara sa se intalneasca cu noul prieten. Ajunge la marginea padurii si acolo nu era nimeni. Se aseaza in fund si astepta…La un moment dat iepurasului i se face frica si incepu sa tremure de frig. Dintr-un tufis iese o vulpe batrana. Cu un zambet mieros pe fata aceasta ii spune:

„Am venit sa-mi explici cum e cu mecanica cuantica…dar nu aici, ca e frig, si vad ca dardai. Hai mai bine la mine la barlog ca e cald si bine…am vorbit cu mama ta…ne lasa.”

„A, frumos din partea ta sa vorbesti cu parintii mei mai intai”

Si merg cei doi la vulpe in barlog. Vulpea isi flutura coada de multumire si il conduce din spate pe iepurasul alb. Intra mai intai iepurasul alb in barlogul vulpii si se aseaza pe un fotoliu cald. Aceasta il intreaba daca vrea un ceai iar el raspunde dand din cap afirmativ.

„Auzi, iepurasule, nu vrei mai bine sa mergem noi doi in pivnita ca acolo am cartile?”

„Bine…daca vrei tu…”

Pe fata iepurelui se poate citi acum o urma de indoiala. Frica incepu sa-i intre in oase micului iepure alb dar merse in pivnita cu vulpea stiind ca daca mama sa fusese de acord…atunci sigur nu i se putea intampla nimic rau. Vulpea si Iepurasul alb coboara in pivnita apoi vulpea pretinde ca se duce  sa aduca ceaiurile.Un clichet si usa ramase inchisa.Si degeaba a plans micul iepure alb la usa aceea si a batut cu pumnul in ea…si degeaba a plans in hohote si mamica sa la marginea padurii pentru ca vulpea….chiar nu mai avea ceai.

Ghips pentru septuagenari

Bine…ideea este sa spuneti ce-ati inteles din text la comentarii sau…ma rog impresii.

Ha, ce tare …ajung acasa, e weekend, mananc o portie de sarmale apoi ma joc la calculator toata ziua, ca doar altceva nu am ce face – gandesc in timp ce ies pe poarta scolii cu un grup de baieti de aceeasi varsta cu mine. Mergem pe strada, in formatie, cinci in linie ocupand tot trotuarul. Un batran cu un baston din lemn…rupt… se uita ciudat la suvoiul de baieti si la aura de vulgaritate sonora ce-l inconjoara – ba de mama, ba de tata, ba de cruce, ba de pasca. Batranul ajunge in multime exact in fata gloatei si cade pe jos, schelalaind de durere. Primul rand de baieti in care sunt si eu se sparge in grupuri mai mici nesinchisindu-se de batranul ”prefacut”. Plecam fiecare pe calea lui trecand cu vederea incidentul straniu.

Ies din taxiul murdar si intru in casa. Bunica ma asteapta cu mancarea calda – sarmalele mele preferate cu smantana si paine buna – cele mai bune din lume! Mananc in graba si arunc bunicii un  „Sar’na pentru mas’!„ in treacat …sa faca ce vrea cu el. Urc si ajung la fotoliul putregaiului zilnic – „executive” – scutur cuvertura de pe el pe jos in hol si deschid computerul. Hm e foarte bine… numai ca lipseste ceva foarte important :

-BUNICA!!! Po’ sa-mi faci s-mie niste popcorn?

-Da, mama, iti face bunica ce vrei tu….

”Chiar ce vreau eu? hmmm…nu e rau…e buna cate-o bunica la casa omului. Acu’ bag un joc de vreo trei ore, apoi ies putin afar’ sa vad care-i treaba.” Deschid jocul, ma bag in joc si se aude din dulap o horcaiala. Pff…poate o fi gaura aia neagra despre care vorbea Nea Cornel ca e in blocu nostru…Liniste…

Dau boxele la maxim si ma bucur de staza care ma cuprinde in lumea mestesugului-de-razboi. Ma suna Serban …. sa vad ce vrea:

-Deah – raspund grabit ca sa nu pierd jocul.

-Salut si tie, ce faci?

-Tu ce crezi ca fac, ba’?

- Nu stiu, ma rog…lasa asta – mergi cu mine si Alex in parc azi sa mai luam niste aer?

-Nu pot am raid… si in plus ce, n’ai fost la scoala? Mie unul mi-a ajuns cat aer am luat. Hai jet!

-Da ce ai? Iar te-ai trezit cu cioata-n cur de dimineata?

-Intoarce-te cand ai ceva interesant de spus! Pana atunci sifon!

Horcaitul se intoarce… de data asta insotit de zguduieli. Realizez ca dulapul meu este cuprins de un tremur ciudat. Chiar atunci intra bunica in camera – dulapul se opreste, previzibil, ca in toate filmele, exact cand apar adultii – cu un castron plin cu popcorn auriu cu unt topit.

-Multam’! ii zic neintorcand privirea de la joc.

-Cu placere mama, eu ma duc sa ma culc langa bunicul. Pot sa iau si eu unul? ma intreaba jenata uitandu-se la castronul auriu.

-Nu.

Bunica iese din camera cu o expresie ciudata pe fata pe care eu nu o inteleg – si in fond de ce mi-as bate capul…si-asa nu vine prea des la noi…Continui jocul – pe care de fapt nici nu l’am intrerupt –„Ha, ce chestie faina”. Nu trec doua minute si din dormitorul bunicilor se aude un sforait teribil ”Nene…bunica sforaie?? adica inteleg ca sforaie bunicu’ – da si bunica?” Horcaitul se aude iar si dulapul pare ca se dezmembreaza. Ce naiba!? Iar si-o trag vecinii din apartamentul vecin??

Ma duc la dulap si ascult indeaproape. Un fosait se aude infundat dinauntru. „Ok…asta nu e bine! Hm.. o fi una dintre vulpile alea care care il deranjeaza pe Nea Cornel – le gaseste tot timpul in culcusul lui. Trag la gunoi ca naiba javrele astea”. Fosaitul nu se modifica…dar nici ca am curaj sa deschid dulapul. Ma intorc la joc…iar! „Ce prostie …cum sa intre o vulpe la mine in camera – sa treaca de bunica in primul rand …eh asta ar fi usor ca-i aproape chioara…. – si sa intre si in dulap?!  Asta-i bataie de joc… poate o fi de la porcina..cine stie ce le poate face vulpilor daca a afectat atatia oameni…”

In timp ce ma joc o boxa cade de pe masa si se sparge -„Manca-te-ar canii’! Ce ma freaca fazele de genu asta”. In acel moment usile dulapului se deschid brusc si se pravaleste afara un maldar de haine din care se taraste o batrana uscativa cu ochii bulbucati.

-Salut! imi zice ea foarte joviala cu o urma de timiditate in glas.

-Cum naiba ai ajuns mamaie in dulap?! Te cunosc?!

-Sigur ca ma stii.

-Ba sunt sigur ca nu…

-Trist.Imi pare rau pentru tine…

„Cica o vulpe… cum o ajuns babeta asta la mine in casa??”

-Asculta, ce cauti aici?

-Si tu inca nu stii ce caut aici…Trist.

Baba se apropie de mine si da o palma peste obraz. Tare. Ma doare.

-Da cin’ te crezi femeie de vii aici si imi freci palme?

-Mda, exact cum credeam.Hmm misto grafica la computer – Procesor Dual Core 2.26 GHz , placa video 9650 GT de 1Gb si 128b. N’am ce spune….

-Mamaie ce fumezi ca vreau si eu!?

-Eu nu fumez ca’ nu e bine pentru plamani…

-Drace! Iesi afara! NU stiu cine esti dar iesi afara ca daca te vede bunica e belea mare mare!!!

-Bunica ta nu ne va deranja…doarme binisor la ea in pat cat despre sforait… sa vedem cum o sa faca sotia ta, spuse facandu-mi din ochi.

-Ce i-ai facut bunicii mele??? Sa nu te atingi de ea ca mori!

-Ei, macar exista speranta. Bravo!

- Vrei sa nu mai vorbesti ABSTARCT(sic!)?

-Bine nu o sa mai vorbesc ABSTRACT.

-Hm si totusi …cum ai ajuns aici?? Ai intrat in timpul noptii?

-Mda, prin noaptea gandirii tale mai degraba…

-Da ce, noaptea nu e aceeasi pentru toti? Auzi…parca nu mai vorbeai ABSTARCT(sic!).

-Te-ai gandit de ce nu ma intelegi totusi?

-Pai nu stiu ca nu am facut asta la scoala… nu ne invata sa vorbim asa la scoala.

Baba merge pana la geam si se incepe sa se uite cu o privire plictisita prin el. La un moment dat rupe tacerea:

-Cat jeg e pe geamurile astea…le speli vreodata?

-Nu…mama le spala sau bunica, cand vine.

Ma asez pe pat intins pe spate…

-Da nu se vede prin geamurile astea… tu cum vezi vara pasarelele?

-A… pai daca vreau sa vad pasarele merg intr-un parc… poate intr-un club cine stie… depinde.

Baba se uita la mine amuzata.

-Hm, trist.

-De ce tot repeti …trist trist. Trist si tie na’!

-Hm.Tii minte batranul acela?

-Ala care se sprijinea in cioata aia si a cazut la pranz?

-Da.Acela….ai stat, te-ai uitat, NU te-ai gandit sa il ajuti – in schimb te-ai gandit ca e penibil.

-Hmmm.Chiar era penibil da’ ce imi spui tu e ciudat…inseamna ca m’ai urmarit pana am ajuns acasa nu?

-Te urmaresc de mult timp.

-Ciudat..nu te-am mai vazut…

Babaei ii aparu o expresie ciudata pe chip…parea amuzata.

-Of. De ce faci asta? Cum ai intrat aici? Pleaca din viata mea!!! NU vreau sa ma urmaresti si sa imi faci morala!! NU vreau!

-Si daca-ti spun ca nu ai de ales?

-Nu te cred..Bunica spune ca tot timpul in viata ai de facut alegeri…

-Aha… acum intelegi ca stie bunica ce stie?

-Ce sa stie?

Babei ii aparu iar expresia aceea ciudata pe chip.

-Ei macar omul ingust la minte e usor de corupt.

-Ce vrei sa spui?

-Aha deci  vrei sa stii ce vreau sa spun?

-Sa zicem ca da….

-Asta e bine… cati ani crezi ca am?

-Hm..greu de spus sa zicem 70…Gresesc?

-Asta numai eu stiu…bunica ta cati ani are?

-Cine stie….cred ca vreo 65…

-Bine.

Paru implinita dar nu total.De la geam se muta la computerul meu pe scaun si se invarti cu el.

-Mai da bun scaun ai…

-Bunica mi l-a dat de ziua mea…

-Mare femeie bunica asta a ta…sper ca-ti dai seama…

-Hm..stii a inceput sa mi se schimbe putin parerea despre bunica….

-Iti pare rau?

-Banuiesc ca da….

-Dar pentru batranelul acela din piata la pranz iti pare rau?

-Hmm…acum poate ca as fi judecat altfel dar asta-i viata, nu?

-Hmm despre fata aia de la scoala?…incearca sa o chemi in oras candva ca e libera…

-Multam’ pentru pont…da’ iar ..cum de ai stiut??

-Dar bunica ta cum de stie ce iti place si stie cum sa te faca sa te simti bine?

-Hm.Stii..ca nu prea esti ceea ce pari…esti ok. Nu am mai avut parte de mult timp de un om asa ca tine.

Baba incepu sa stranga hainele din fata dulapului si sa le puna in dulap..apoi dupa ce termina intra si ea intre ele.

-Ba da…sa stii ca ai parte in fiecare zi…. imi spuse ea peste umar apoi usa de la dulap se inchise.